Plimbare prin amintire

Liceu, inceput de octombrie, deschid geamul si incep sa ma pierd... privesc in jur. Sunt in liceul, unde acum 7 ani ma laudam cu examenul sustinut la matematica. Eram fericita... incepeam sa imi fac prieteni noi, sa ma adaptez la viata din liceu, desi varsta nu era a unui adolescent.

Deschid ochii si mai mult si in jurul meu observ ca nu s-au schimbat prea multe. Batranul liceu nu s-a schimbat deloc. Aceasi culoare verde ne oglideste, holurile sunt pline de cei mici, care alearga, cei mari ii injura cand sunt deranjati, profesorii se uita superior si saluta privind in alte parti. Floarea, pe care am gasit-o in clasa in prima zi de gimneziu acum zace pe un coridor. Cabinetele profesorilor sunt pline de fum si discutii. Oglinda de la intrare e asezata tot acolo, neschimbata, nemodificata, ne admiram, ne aranjam si trecem mai departe. Laboratoarele de informatica, in care am petrecut atatea ore nu s-au schimbat deloc, nici calculatoarele.

Si totusi s-a mai schimbat cate ceva. Sunt in cel de al 7 lea an, pe care il petrec aici, dar singurele diferente ar fi directorii, varsta mea si cei mai mari... cei ce au plecat. Imi trec prin minte sute de imagini cu persoane, pe care nu acum mult timp ii vedeam intrand in sali apropiate mie zambindu-mi. Si incep sa-mi compar cu cei de acum. Seamana, sunt multi care au trasaturi comune. Dar am crescut si privira mea nu mai luceste dupa ei. Nu mai pot sa ma ascund dupa inrosirea in obraji cand vad un baiat. Si atunci ma intreb: Oare asa ne vedeau si ei pe noi? Doar niste copii nebuni ce alerga prin liceu? Sau noi eram altfel? Nu stiu sa raspund sau nu sunt in masura...

O alta diferenta... e lipsa DJ-ului. Cel care ne ajuta sa terminam ora inainte de pauza... nu in timpul ei, cel care ne dadea dedicatii si ne aducea noutatiile. Cel care mi-a aratat cabina din care rasuna toata muzica din scoala. Cel care ore, zile, saptamani a muncit pt ca totul sa devina prosper. Lipsesc... si muzica, si cabina si DJ-ul. DJ-ul meu... Acum imi lipsesc si toate afisele din cabina, toate biletelele de dragoste lasate de fete in fata usii si toate insemnarile cu pixul de pe usa sau langa ea, tot parfumul de acolo si geamul, pe care niciodata nu reuseam sa il inchid. Acum imi lipsesc toate.

Imi lipseste varsta, in care puteai sa faci orice pentru ca mijloacele scuza scopul. Varsta in care am ascultat si am urlat pentru prima data: "Am doar 18 ani", desi nu eram nici pe departe aproape de majorat. Imi lipsesc si cele 3 dati din viata mea, in care m-am inrosit in fata unui baiat. Imi lipsesc mesajele din orele de romana, cand ma chinuiam sa citesc, caci stiam ca sunt urmatoarea la ascultare. Imi lipsesc anii, cand nu eram cei mai mari... imi lipseste viata fara griji.

Imi arunc privirea catre laboratorul de fizica, pentru ca acolo este locul unde au trecut cele mai grele si lungi clipe din viata mea. Laboratorul a fost un loc destinat uciderii placerii pentru fizica. Unde am luat cele mai mici note, am plans, dar am si zambit, cand intr-un final am inteles.

O voce ragusita ma cheama in clasa... e D. Plimbarea prin trecut s-a terminat. Arunc lenesa privirea peste numarul de la clasa. E 15... mereu a fost 15. Si mereu... 15. Doar ca acum 7 ani era alta usa... alta varsta.