Zarea albastra

Sunetul trenului il aud ca prin vis, intr-un alt compartiment un copil urla de fericire, simt incercarea de a deschide genele. Sunt grele, dar intr-un final reusesc. Se urca sus si ochii incep a inregistra filmul ce ruleaza in inima mea, colturile buzelor incep sa se ridice, imi doresc sa simt mirosul cunoscut, de care imi e asa de dor... zarea e albastra. Cerul se uneste cu marea si devin doar una. Totul e mirific. Sunt fericita.

Ma apasa sentimentul ciudat de fericire. Nu stiu de unde a aparut, dar il simt... e acolo, ascuns in mine. Nimeni nu il poate vedea, simti sau mirosi. E doar al meu si il pastrez. Sunt egoista, dar nu ma pot abtine. Nu vreau sa il imprumut. E ceva intim, unic si nu vreau sa-l pierd.

Visul imi este intrerupt de nemiscarea trenului.Arunc o privire... e doar statia in care imi voi vedea iar fericirea.Cobor si picioarele ma trag spre ea, marea. Ajung pe plaja si realizez ca soarele a intrat la culcare si luna ne vegheaza acum. E liniste... se aud doar valurile ce se prabusesc la mal... incearca sa ma prinda, dar sunt prea ingropata in nisip. Ma intind pe spate, privesc cerul instelat, trag aer in piep, mainile mi-au intrat deja in nisip, il simt... e fin si pierdut.Ca si mine... Mirosul ma imbata, ma ameteste... plutesc. Visez sau e adevarat?

Se aude ceva... un cantec... ma uit la stele. Nu, nu ele canta. Sunetul imi este cunoscut... si imi amintesc. Iese din materialul negru din dreapta mea. Ma ridic, raspund si ma trezesc la realitate. Am petrecut 3 ore visand... la mare.E langa mine... O privesc imi zambeste, o sarut si vreau sa o imbratisez. Descopar caldura apei noaptea. E fantastica, e stralucitoare si sentimentul ciudat imi revine. Imi amintesc de aparatul cantator si incerc sa o inregistrez, sa o pot lua cu mine mereu, oriunde si oricand. Incerc, dar nu rezolv nimic... Nu ma lasa sa o iau cu mine. Nu vrea. Ea ramane aici. Pentru totdeauna. O voi gasi aici... mereu aici.Neschimbata...